Arghezi e poetul care a surprins, cu cea mai mare sensibilitate și subtilitate, sentimentul terifiant al morții, frica de moarte ca o adevărată tortură psihică mai înainte de apropierea înfricoșătorului sfârșit al vieții pământești.
Niciun alt scriitor român nu a fost atât de atent și nu a detaliat cu atâta minuție, precum Arghezi, angoasa paralizantă a produsă de cugetarea cu seriozitate la moarte (în mod sigur datorită experienței sale religios-monahale, care percepe această activitate, a reflecției constante la ceasul morții, ca pe o necesitate permanentă).
În poemele sale, Arghezi a privit moartea din multe unghiuri, încât avem o perspectivă foarte bogată asupra fenomenului dacă analizăm toată gama de reacții (fizic, psihologic și spiritual) pe care le provoacă.
Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
Azi ne oprim la un poem de mici dimensiuni, Ceasul de-apoi, care își comunică mesajul în sentințe rapide și în simboluri foarte concentrate:
În cer,
Bate ora de bronz și de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Și se sfâșie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.
Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nicio oră.
Poezia a fost inclusă în volumul Flori de mucigai, fapt care nu e deloc lipsit de semnificație…
În acest poem, orele bat. Și bat imitând pulsul inimii, pulsul vieții.
Prezentul pe care îl indică verbele poate fi interpretat ca unul instantaneu sau ca unul generic sau gnomic. Bineînțeles, perceput cu simțuri lăuntrice, auzit cu un auz interior, nu cu urechea. Pentru că orele indicate de poet pot fi înțelese ca fiind atât consecutive, cât și simultane.
Orele bat atâta timp cât trăim.
Cum timpul nu are materie proprie, orele bat cu rezonanța materialelor prin care trece timpul.
Și cum bolta cerului pare un clopot imens sub care stăm, „În cer/ Bate ora de bronz și de fier”.
Stelele sunt moi, de catifea, contemplate din latura pământului. Arghezi și-a însușit această perspectivă de la Eminescu și Petică. La Eminescu, „pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n aur umed ici o stea, colo o stea” (Călin nebunul). Asemenea, la Ștefan Petică, „amurgul are astăzi luciri ca de mătasă”, pe care „scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese” (Când vioarele tăcură XV). Arghezi a receptat aceste sugestii pentru a izvodi poetic un timp astral de catifea.
„În turla din cetate” bate „ora de pâslă”, pentru că gongul ei e învăluit în ceața depărtării, la modul sensibil cât și sentimental, încât pare o gură astupată cu pâslă. Acest gong sau clopot din turla cetății e întotdeauna o neclaritate sonoră, o fantomă: a trecutului cetății și a propriilor sentimente cuprinse în pâcla de pâslă dintre prezent și trecut. El e o realitate învechită, care aparține istoriei și vorbește prezentului într-un limbaj difuz, ascultat dar ne-mai-înțeles.
„În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână”: pentru că bunica bătrână toarce lâna și pentru că timpul a fost mereu asociat cu un fir care se deșiră. Iar în Psalmi, materia acestei lumi se va învechi ca un veșmânt, inclusiv cerul și pământul.
Timpul îmbracă astfel grosimea tuturor materialelor care cunosc prefacerea prin acțiunea lui. El produce metamorfozele materiei și el însuși se preschimbă în funcție de materialul pe care îl afectează cu atingerea sa.
„Se sfâșie/ Ora de hârtie” pentru că hârtia poate fi ruptă, sfâșiată cu ușurință.
În fine, „lângă epitaf” se aude bătând „glasul orei de praf”.
S-a interpretat „epitaful” ca fiind textul reprezentativ inscripționat pe o piatră tombală. Și atunci e ușor de stabilit relația cu ora „de praf”…
Gambar Tari Merak. Dihalaman ini anda akan melihat Gambar Tari Merak yang bagus! Gambar tersebut bisa anda download langsung, caranya silahkan klik pada gambar atau klik tombol Download Now dibawah gambar yang anda inginkan. Tarian merak ini berasal dari daerah Jawa Barat lebih tepatnya di daerah Pasundan. Pada sekitar tahun 1950-an ada seorang koreografer ternama yang berasal dari Jawa Barat.Koreografer itu sendiri bernama Raden Tjetjep Soemantri. Beliaulah yang menciptakan gerakan-gerakan tari yang pada akhirnya dinamakan tarian merak. Tari Merak adalah tarian yang menampilkan kreasi baru dengan mengekspresikan kehidupan seekor burung merak. Gerakan-gerakan tari merak diambil dari tingkah laku seekor burung merak. Dan kemudian diangkat ke pentas oleh seorang seniman Sunda, yaitu Raden Tjeje Soemantri. Tari ini adalah salah satu tarian yang berjenis modern (kontemporer). Download Lagu Tari Merak 5.5 MB, Download MP3 & Lirik Tari Merak Terbaru Full Album Gratis - MusikAZ. 
Însă faptul că epitaful acesta este „domnesc” ar fi trebuit să dea de gândit. Pentru că, în această poezie, „epitaf” are (întărit de epitetul „domnesc”!) sensul prim de dicționar: pânza cu care e acoperită masa altarului unei Biserici și pe care e pictată scena punerii în mormânt a Domnului.
Dar e un alt fel de mormânt, acesta reprezentat pe „domnescul epitaf”. Un mormânt pe care, întâlnindu-l „ora”, devine „praf”. Pentru că nici Sfântul Mormânt și cu atât mai puțin Domnul care a stat în el nu au devenit vreodată „praf”, ci timpul care s-a întâlnit cu Veșnicia s-a făcut pulbere.
După obiceiul ei, ora a bătut și „lângă domnescul epitaf”, dar pentru prima dată nu s-a transformat în materia de care s-a apropiat, ci ea, ora, s-a făcut „praf”.
„Epitaf” și „praf” nu intră aici în aceeași sferă semantică (a morții), ci în sfere semantice opuse, antagonice. Pentru că, așa cum Arghezi știa prea bine, Sfântul Mormânt e numit izvor de viață și lumină în cântările ortodoxe.
Părea că timpul învinge mereu în lupta cu materia. Însă în acest poem, timpul devine materia consumabilă însăși. Învingând, se învinge pe sine însuși. Nimicind, se nimicește. Părând etern, se întâlnește cu Eternitatea care a gustat moartea pentru noi și devine el însuși „praf” inconsistent.
Timpul care învinge cerul (material, nu pe cel spiritual), care învinge stelele, care învinge cetățile omenești, care pare a ne învinge iubirile și pasiunile, „bate” în (sau nici măcar în, ci „lângă”) „domnescul epitaf” și e secerat el însuși, lovindu-se de Dumnezeu, care a desființat moartea. Pentru că eternitatea și timpul nu pot coexista.
De aceea, „Aznoapte, soră,/ N-a mai bătut nicio oră”. N-a mai bătut pentru că timpul și moartea au fost desființate.
Pentru ea a bătut ora veșniciei: „ceasul de-apoi”. Orele pământești, materiale s-au estompat, au tăcut definitiv pentru ea, care le-a depășit.
(21). Hollywood horror movies hd mp4 download 2017.
Așa încât, ceea ce părea o poezie cu mesaj clasic (timpul consumă toate, străbate materia până la a lăsa în urma lui praf, iar când nu mai bate nicio oră, înseamnă că omul a murit, că pentru el nu mai ticăie ceasul) se dovedește a exprima reflecții și sentimente cu totul diferite.
Arghezi e maestru al echivocurilor expresive, cum spuneam și altădată.
În această poezie vedem cel mai bine că timpul nu are substanță proprie, el subzistă prin materia perisabilă. Materia e materialul timpului, atâta vreme cât mai există universul acesta material netransfigurat.
Dar când „ora” s-a întâlnit cu Dumnezeu care n-are timp și care S-a înmormântat ca să înșele moartea, timpul și pe diavol, atunci „ora” s-a făcut scrum. Pentru că timpul nu poate birui Veșnicia, chiar dacă Veșnicia, în persoana Fiului lui Dumnezeu, a îmbrăcat trup omenesc. Întâlnind-O, timpul a pierit el însuși.
Despre „sora” pentru care „n-a mai bătut nicio oră” credem că este asemenea Maicii Scintila (din poemul cu același nume):
Mâna Maicii Scintila de la ușe
Îi moale ca o mânușe.
Ochii lungi ai Cuvioșiei-Sale,
Ca niște migdale,
Cu pleoapele apropiate
Dorm pe jumătate.
Sângele candelei obrazului e de undelemn.
O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn.
Un surâs de înger întristat
A trecut, i-a zburat
Ca o columbă, pe dinainte.
Pasul, nesimțit în veșminte,
Vrea tot mai încet să o ducă,
Imaterial și lin, de nălucă.
Florile și fluturii au rămas într-un vis
De stingere în aghiezmele din Paradis.
Nimic nu mai lucește și cântă.
De dincolo de zarea sfântă
Se-aude-abia corul cetelor sfinte
Cu peruci de aur și cu încălțăminte
Ușoară, de catifea stelară. /…/
Maică tristă, maică suavă,
Ești bolnavă
De seninătate și slavă.
Și astfel înțelegem de ce timpul a devenit „praf”, a murit, pentru ea.
De altfel, în același volum e și poemul Cântec mut, la care am mai făcut referire în trecut[1], un alt exemplu, între puținele poezii (totuși) în care moartea e un eveniment fericit și nu înspăimântător…
Orele bat în continuare în același ritm și cu același glas gros și dureros de bronz și de fier, sau înecat în lână ori în pâslă, sau sfâșiat ca hârtia. Dar cea pentru care „aznoapte…n-a mai bătut nicio oră” a ieșit din ritmul lor obtuz.
Tristețea aparentă e falsă. Poetul ne comunică o mare bucurie, pentru „sora” (fie că e soră mireană, fie că e Maică din Mănăstire) care nu mai aude vocile de cenușă ale timpului, care nu mai trăiește cu grija și anxietatea de a măsura timpul și a socoti clipa morții…
[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/.